Atunci când vorbim despre adulți fără școală sau cu nivel scăzut de educație, atenția se îndreaptă aproape întotdeauna către ceea ce le lipsește: anii de studiu, anumite cunoștințe, competențe de bază sau certificări. Mult mai rar ne întrebăm ce experiențe au avut cu educația și ce urme au lăsat acestea în felul în care se raportează astăzi la învățare. Pentru mulți adulți, întoarcerea într-un context educațional nu înseamnă doar reluarea unui proces întrerupt. Înseamnă întâlnirea cu amintiri vechi, uneori dureroase. Înseamnă revenirea într-un spațiu asociat cu rușinea, comparația, teama de a greși sau sentimentul că nu au fost niciodată „destul de buni”.

De aceea, atunci când o persoană ezită să participe la un curs, evită să răspundă la întrebări sau afirmă că „nu este făcută pentru școală”, nu avem întotdeauna în față lipsa interesului pentru învățare. Uneori avem în față consecințele unor experiențe educaționale care au afectat profund încrederea în propriile capacități.

Când învățarea devine sinonimă cu rușinea

Nu toate experiențele școlare lasă amintiri plăcute. Pentru unii adulți, școala a fost locul în care au descoperit bucuria de a înțelege lucruri noi. Pentru alții, însă, a fost spațiul în care au învățat să tacă. Unii își amintesc cum erau puși să citească cu voce tare în fața clasei și râdeau ceilalți atunci când greșeau. Alții își amintesc comparațiile constante cu colegii „mai buni”, etichetele primite prea devreme sau concluziile formulate despre ei ca și cum ar fi reprezentat adevăruri definitive: „nu ești suficient de inteligent”, „nu te duce capul”, „nu o să faci nimic în viață”.

Există adulți care au abandonat școala din motive economice sau familiale și care, odată cu plecarea, au rămas cu convingerea că educația aparține altor oameni, mai norocoși sau mai capabili. Există persoane care au trecut prin discriminare, marginalizare sau umilințe repetate și pentru care simpla idee de a reveni într-o sală de curs reactivează emoții intense.

Aceste experiențe nu dispar odată cu trecerea timpului. Ele pot influența modul în care persoana reacționează la orice situație care seamănă cu evaluarea, testarea sau expunerea publică. Pot genera teamă de greșeală, perfecționism excesiv sau, dimpotrivă, tendința de a evita orice situație în care există riscul de a nu reuși.

În multe cazuri, ceea ce pare lipsă de implicare este, de fapt, o strategie de autoprotecție. Dacă în trecut greșeala a adus rușine, atunci evitarea participării poate părea mai sigură decât încercarea.

„Școala nu este pentru mine” – o concluzie construită în timp

Poate una dintre cele mai puternice consecințe ale experiențelor educaționale negative este apariția unor convingeri despre sine care ajung să fie percepute drept adevăruri incontestabile.

„Eu nu sunt bun la învățătură.”

„Nu am avut niciodată minte de carte.”

„Nu pot să țin pasul.”

„Sunt prea bătrân ca să mai învăț.”

Astfel de afirmații nu apar întâmplător. Ele sunt adesea rezultatul unor ani întregi în care persoana a primit mesaje directe sau indirecte despre ceea ce poate și ceea ce nu poate deveni. În timp, aceste concluzii devin parte din identitatea personală. Nu mai sunt percepute ca interpretări influențate de context, ci ca descrieri obiective ale propriei valori.

Problema este că ele continuă să influențeze deciziile de la vârsta adultă. Pot determina o persoană să refuze oportunități de formare, să se retragă la primele dificultăți sau să interpreteze orice obstacol drept confirmarea faptului că nu este capabilă să învețe.

Din acest motiv, intervențiile adresate adulților fără sau cu nivel scăzut de educație nu pot porni de la presupunerea că participanții au doar nevoie de informații noi. Uneori, este necesară reconstruirea unei relații mai sănătoase cu propria capacitate de a învăța. Această reconstrucție nu înseamnă ignorarea dificultăților reale și nici promovarea unor mesaje simpliste de tipul „poți orice dacă îți dorești suficient”. Înseamnă să creezi contexte în care oamenii să poată experimenta succesul fără teamă de ridiculizare și să își permită să greșească fără a se simți definiți de acea greșeală. Înseamnă să înțeleagă că ritmul propriu nu este un defect. Că întrebările nu reprezintă dovezi de nepricepere. Că dificultățile întâmpinate într-un anumit moment al vieții nu stabilesc limite definitive pentru viitor.

În cadrul proiectului Școala de Meseriași, această perspectivă este esențială. Participanții nu intră în programele de sprijin ca niște „foi albe”, ci ca adulți care au acumulat experiențe diverse, inclusiv experiențe educaționale dificile. A recunoaște acest lucru nu înseamnă a reduce oamenii la trecutul lor, ci a înțelege mai bine punctul din care pornesc.

Poate că una dintre cele mai importante forme de incluziune este aceea de a le oferi oamenilor posibilitatea de a rescrie povestea pe care și-au spus-o ani întregi despre ei înșiși. Nu pentru a șterge ceea ce au trăit, ci pentru a descoperi că un eșec vechi nu este o sentință pe viață. Că o experiență dureroasă nu definește întreaga capacitate de a învăța. Și că relația cu educația poate fi reconstruită, pas cu pas, într-un spațiu în care respectul înlocuiește rușinea, iar curiozitatea nu mai este pedepsită.

În fond, uneori cel mai dificil lucru pe care îl are de făcut un adult nu este să învețe ceva nou. Ci să îndrăznească să creadă că are dreptul să încerce din nou.