În aproape orice
program de formare există un element despre care se vorbește surprinzător de
puțin, deși influențează decisiv felul în care participanții aleg să continue
sau să renunțe. Nu este vorba despre manuale, despre programa de curs sau
despre dotările tehnice ale sălii. Este vorba despre relația care se
construiește între adultul aflat în procesul de învățare și persoana care îl
ghidează.
Mulți dintre noi
își amintesc mai degrabă felul în care au fost tratați de un profesor decât
conținutul exact al lecțiilor predate. Un cuvânt de încurajare, o ironie spusă
în fața celorlalți, răbdarea cu care cineva a explicat încă o dată sau,
dimpotrivă, graba cu care a etichetat un elev drept „slab” pot rămâne în
memorie ani întregi.
La vârsta adultă, aceste experiențe continuă să conteze.
Persoanele fără
educație formală sau cu nivel scăzut de educație nu intră într-un program de
formare doar cu nevoia de a dobândi competențe noi. Ele intră purtând cu ele
experiențe de viață complexe, responsabilități familiale, nesiguranțe și,
uneori, convingerea că nu sunt suficient de capabile pentru a învăța.
În acest context, rolul formatorului depășește cu mult transmiterea de informații.
Autoritatea nu trebuie confundată cu intimidarea
Există încă ideea
că un formator eficient este cel care menține controlul strict asupra grupului,
sancționează rapid greșelile și impune disciplină prin fermitate permanentă. În
realitate, adulții învață diferit față de copii. Ei au nevoie să înțeleagă sensul
activităților, să simtă că experiențele lor sunt valorizate și să fie tratați
cu respect.
A avea autoritate nu înseamnă a umili, nu înseamnă să ridiculizezi întrebările considerate „prea simple”. Nu înseamnă să compari participanții între ei sau să transformi greșelile în dovezi ale lipsei de inteligență. Autoritatea autentică se construiește prin competență, coerență și predictibilitate.
Un formator care
explică clar, stabilește limite sănătoase și tratează fiecare participant cu
demnitate generează siguranță. Iar siguranța este una dintre condițiile care
permit asumarea riscului de a învăța. Pentru un adult care nu a mai participat
de ani de zile la activități educaționale, simplul fapt de a ridica mâna și de
a spune „Nu am înțeles” poate presupune un efort considerabil.
Felul în care primește răspunsul poate încuraja participarea sau o poate bloca.
Feedbackul care dezvoltă nu este același lucru cu critica
În viața profesională și educațională, feedbackul este inevitabil. Cu toții avem nevoie să aflăm ce facem bine și ce putem îmbunătăți. Diferența apare în modul în care aceste informații sunt transmise. Critica formulată vag sau agresiv produce defensivitate și rușine. Expresii precum „Nu ești atent”, „Nu te străduiești suficient” sau „Nu te pricepi” descriu persoana, nu comportamentul concret care poate fi ajustat.
În schimb,
feedbackul constructiv se concentrează asupra acțiunilor și oferă direcții
clare.
„Ai parcurs corect primii pași; hai să reluăm împreună partea aceasta.”
„Se vede progresul față de exercițiul anterior.”
„Este firesc să apară dificultăți la început.”
Aceste formulări nu evită realitatea și nici nu cosmetizează problemele. Ele transmit însă un mesaj esențial: dificultatea nu definește valoarea persoanei și poate fi depășită.
Pentru adulții care
au acumulat experiențe educaționale negative, această diferență este uriașă.
Încrederea se
construiește în gesturi mici
De multe ori,
oamenii își imaginează că încrederea apare spontan sau că ține exclusiv de
personalitatea participantului.
În practică, ea se
construiește prin comportamente aparent obișnuite:
·
Prin faptul că formatorul își amintește
numele participanților.
·
Prin disponibilitatea de a explica din nou
fără iritare.
·
Prin recunoașterea progreselor, chiar și
atunci când acestea sunt modeste.
·
Prin respectarea promisiunilor făcute.
·
Prin modul în care gestionează greșelile și
tensiunile apărute în grup.
· Prin capacitatea de a asculta fără a judeca imediat.
Aceste gesturi transmit participanților că sunt văzuți ca adulți demni de respect, nu ca probleme de rezolvat sau cifre într-o statistică. Iar oamenii tind să rămână mai ușor în contexte în care se simt respectați.
În cadrul proiectului Școala de Meseriași, această perspectivă are o importanță deosebită. Participanții provin din medii și experiențe foarte diferite: persoane cu nivel redus de educație, adulți peste 50 de ani, părinți singuri, persoane cu dizabilități sau tineri proveniți din sistemul de protecție. Pentru mulți dintre ei, procesul de formare presupune nu doar dobândirea unor competențe, ci și reconstruirea încrederii că pot face față unor provocări noi.
Niciun formator nu
poate elimina toate dificultățile pe care participanții le întâlnesc în viața
lor. Nu poate rezolva probleme financiare, conflicte familiale sau obstacole
administrative. Poate însă influența decisiv experiența pe care oamenii o au în
spațiul de învățare.
Uneori, diferența
dintre abandon și perseverență nu este dată de complexitatea conținutului
predat. Este dată de întâlnirea cu cineva care reușește să combine exigența cu
respectul, claritatea cu răbdarea și profesionalismul cu încrederea în
potențialul celuilalt.
Pentru un adult
care a auzit ani întregi că nu este suficient de bun pentru a învăța, prezența
unui astfel de formator poate deveni prima dovadă că relația cu educația poate
arăta și altfel. Iar uneori, tocmai această experiență schimbă direcția
întregului parcurs de dezvoltare.
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ