Ce înseamnă, în realitate, o experiență de învățare la care fiecare adult poate participa
Atunci când vorbim despre accesibilitate, imaginea care apare cel mai repede este, de multe ori, una fizică: o rampă, o intrare fără trepte, un spațiu în care o persoană cu mobilitate redusă se poate deplasa. Este o dimensiune esențială, dar reprezintă doar o parte a problemei. În educația adulților, accesibilitatea trebuie privită mai larg: poate persoana să afle despre oportunitate, să înțeleagă informația, să ajungă la activitate, să utilizeze materialele și tehnologia, să urmărească procesul de învățare, să comunice atunci când întâmpină o dificultate și să participe fără ca particularitățile sale să devină motive de excludere?
Această schimbare de perspectivă este importantă mai ales în cazul adulților cu nivel redus de educație, deoarece vulnerabilitățile se pot suprapune. O persoană poate avea puțină școală și, în același timp, o dizabilitate, dificultăți de utilizare a tehnologiei, venituri reduse, responsabilități familiale sau o experiență limitată de interacțiune cu instituțiile. Dacă privim fiecare dintre aceste aspecte separat, riscăm să nu vedem dificultatea reală pe care o presupune parcurgerea întregului traseu educațional.
Accesibilitatea nu este, așadar, o adaptare făcută la final pentru câteva persoane. Este o caracteristică a modului în care proiectăm experiența de învățare încă de la început.
De la „poate intra în clădire?” la „poate participa efectiv?”
Să presupunem că un spațiu de formare este accesibil fizic. Persoana poate intra în clădire și poate ajunge în sala de curs. Din punct de vedere al infrastructurii, o barieră importantă a fost eliminată. Dar ce se întâmplă după aceea?
Materialele sunt prezentate într-o formă pe care participantul o poate utiliza? Instrucțiunile sunt suficient de clare? Activitățile presupun competențe digitale pe care persoana nu le are încă? Există posibilitatea de a solicita o explicație suplimentară? Ritmul permite exersarea? O persoană cu dificultăți de vedere, auz, mobilitate sau cu alte nevoi specifice poate participa la activitățile propuse? Atunci când apare o dificultate, mediul permite formularea ei fără stigmatizare?
Aceste întrebări mută discuția de la accesul la spațiu la accesul la experiență.
În practică, o persoană poate fi prezentă fizic într-o sală și, totuși, să fie exclusă funcțional din procesul de învățare. Poate auzi explicațiile fără să le poată urmări, poate primi materialele fără să le poată utiliza sau poate avea acces la tehnologie fără să știe cum să lucreze cu ea. Prezența și participarea nu sunt sinonime.
Pentru educația adulților, această diferență este fundamentală.
Dizabilitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea de a învăța
În cazul persoanelor cu dizabilități apare uneori un mecanism suplimentar de excludere: presupunerea anticipată privind ceea ce persoana poate sau nu poate face. O dificultate de mobilitate poate fi interpretată ca o limitare generală a capacității profesionale, o deficiență senzorială poate conduce la așteptări educaționale mai reduse, iar nevoia unei adaptări poate fi confundată cu incapacitatea de a îndeplini obiectivele formării.
O abordare incluzivă schimbă întrebarea. În loc să pornim de la „poate această persoană să participe?”, analizăm „ce bariere ale mediului îi limitează participarea și care dintre ele pot fi eliminate sau reduse?”
Diferența este semnificativă. Prima întrebare plasează problema în persoană; cea de-a doua ne obligă să analizăm și modul în care am organizat activitatea.
Aceasta nu presupune ignorarea cerințelor reale ale unei activități profesionale și nici promisiunea că orice persoană poate realiza orice tip de muncă. Înseamnă însă că evaluarea trebuie să pornească de la competențe, cerințe și adaptări posibile, nu de la etichete sau presupuneri generale.
Accesibilitatea poate avea mai multe straturi
Într-o experiență educațională destinată adulților, accesibilitatea poate fi privită cel puțin din câteva perspective care se completează reciproc.
Există accesibilitatea fizică, legată de deplasare, intrare, spațiu și posibilitatea utilizării infrastructurii. Există accesibilitatea informațională, care presupune ca mesajele, instrucțiunile și materialele să poată fi înțelese. Există accesibilitatea digitală, din ce în ce mai importantă într-un context în care înscrierea, comunicarea și învățarea utilizează tehnologia. Există accesibilitatea educațională, care privește modul în care sunt prezentate, demonstrate și exersate competențele. Și există o dimensiune relațională, mai puțin vizibilă, dar esențială: posibilitatea persoanei de a spune că are nevoie de sprijin fără să simtă că această solicitare o definește sau o descalifică.
Aceste dimensiuni nu funcționează independent. Un formular digital foarte bine construit nu rezolvă problema unei persoane care nu are competențele necesare pentru a-l accesa. Un material redactat într-un limbaj clar nu este suficient dacă persoana nu îl poate vedea sau utiliza. O sală accesibilă fizic nu asigură incluziunea dacă procesul de formare presupune un singur ritm și o singură modalitate de a înțelege și demonstra ceea ce ai învățat.
De aceea, accesibilitatea trebuie analizată de-a lungul întregului parcurs al participantului, nu doar la intrarea în program.
Europa mută tot mai mult accentul de la ofertă la traseul persoanei
Această perspectivă nu este specifică unui singur proiect. Ea se regăsește în modul în care politicile europene privind dezvoltarea competențelor adulților au început să abordeze persoanele cu nivel redus de calificare.
Recomandarea Consiliului Uniunii Europene privind Upskilling Pathways – New Opportunities for Adults pornește tocmai de la necesitatea ca adulții cu un nivel redus de competențe să beneficieze de trasee adaptate. Modelul propus presupune trei etape: evaluarea competențelor existente, o ofertă de învățare adaptată nevoilor identificate și, ulterior, validarea și recunoașterea competențelor dobândite. Comisia Europeană subliniază că alfabetizarea, competențele numerice și cele digitale constituie fundații pentru participarea deplină atât în societate, cât și pe piața muncii.
Este relevant că recomandarea europeană nu propune pur și simplu „mai multe cursuri”. Ea pune în centru traseul individual, tocmai pentru că adulții cu nivel redus de competențe nu reprezintă un grup omogen. Documentul Consiliului insistă inclusiv asupra necesității unor oportunități flexibile și a acțiunilor de outreach către persoanele care au nevoie de motivație, sprijin și orientare, mai ales către cele aflate la cea mai mare distanță de educație și de piața muncii.
Această abordare oferă o lecție importantă pentru orice program destinat adulților vulnerabili educațional: egalitatea de șanse nu presupune să oferim tuturor exact aceeași experiență, ci să păstrăm obiective relevante și să eliminăm barierele care împiedică inutil atingerea lor.
Adaptarea nu înseamnă reducerea standardului
Aceasta este probabil una dintre cele mai importante delimitări.
Dacă o instrucțiune este explicată și prin demonstrație practică, nu înseamnă că cerința profesională a fost redusă. Dacă un adult are nevoie de mai multe exerciții pentru a utiliza o aplicație, nu înseamnă că obiectivul competenței digitale trebuie eliminat. Dacă materialul este prezentat într-o formă mai ușor de utilizat, conținutul nu devine automat mai puțin riguros.
Adaptarea privește drumul către competență, nu neapărat competența însăși.
În cazul adulților care au avut acces limitat la educație, această distincție este esențială. Oamenii pot avea ritmuri diferite, experiențe diferite și puncte de plecare diferite, fără ca acest lucru să justifice așteptări reduse în mod automat.
Uneori, cea mai incluzivă intervenție nu este să cerem mai puțin, ci să construim mai bine condițiile prin care persoana poate ajunge la rezultat.
Accesibilitatea este o investiție în autonomie
Există și un motiv pragmatic pentru care accesibilitatea contează. Un participant care poate înțelege instrucțiunile, utiliza materialele, cere o clarificare și exersa într-o manieră potrivită devine treptat mai puțin dependent de sprijin extern.
Aceasta este miza reală.
Nu urmărim să construim un mediu în care cineva face permanent lucrurile în locul participantului. Urmărim să reducem barierele suficient pentru ca persoana să își poată dezvolta propriile competențe și, odată cu ele, autonomia.
În proiectul Școala de Meseriași, această logică este relevantă pentru întregul traseu: de la evaluarea inițială și consiliere până la alfabetizare, competențe digitale, competențe-cheie și instruire specifică. Participanții nu pornesc de la același nivel și nu au aceleași nevoi. Tocmai de aceea, accesibilitatea nu poate fi redusă la existența unui loc într-o sală de curs.
Un program devine cu adevărat incluziv atunci când adultul poate ajunge la el, îl poate înțelege, poate participa și își poate utiliza progresiv competențele cu mai multă autonomie.
Iar aceasta este poate cea mai utilă schimbare de perspectivă: să nu mai întrebăm doar dacă omul se poate adapta programului, ci și dacă programul a fost proiectat suficient de bine pentru a permite oamenilor diferiți să învețe.O oportunitate poate începe cu o informație transmisă la momentul potrivit.
Dacă ai între 18 și 64 de ani și ai maximum 8 clase finalizate sau ai început, dar nu ai finalizat liceul ori școala profesională, află cum poți beneficia de activitățile proiectului Școala de Meseriași.
Iar dacă această descriere nu ți se potrivește, dar cunoști pe cineva pentru care proiectul poate reprezenta o șansă reală de a învăța, de a-și dezvolta competențele și de a-și îmbunătăți perspectivele profesionale, transmite-i informația și încurajează-l să facă primul pas.
Vrei să afli dacă poți participa?
📩 Scrie
echipei Școala de Meseriași la scoalademeseriasi.adds@gmail.com
📝 sau completează formularul de înscriere
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ