Una dintre cele mai persistente erori pe care le fac instituțiile, angajatorii, comunitățile și chiar profesioniștii care lucrează cu grupuri vulnerabile este aceea de a confunda nivelul redus de educație formală cu absența resurselor reale. Este o eroare gravă nu doar pentru că este nedreaptă față de persoana în cauză, ci și pentru că produce decizii greșite: excludere prematură, așteptări deformate, investiții refuzate și o incapacitate sistematică de a recunoaște capitalul uman acolo unde acesta nu este exprimat în limbajul standard al diplomelor, certificatelor și al traseelor educaționale liniare. În practică, multe persoane cu educație puțină sau fragmentată nu sunt lipsite de competențe, ci doar de forme de validare pe care mediul formal știe să le citească ușor.
Această distincție este esențială. O persoană poate avea un parcurs școlar incomplet și, în același timp, să fi acumulat ani întregi de muncă practică, de adaptare la sarcini repetitive sau solicitante, de rezistență la ritmuri dificile, de respectare a unor rutine, de învățare prin observație și repetiție, de gestionare a responsabilităților familiale sau de supraviețuire într-un context economic instabil. Niciuna dintre aceste achiziții nu trebuie romantizată și nici convertită automat în „competență profesională” în sens formal, dar nici nu poate fi ignorată fără costuri. A trata un astfel de adult ca și cum ar veni complet gol de resurse într-un raport cu munca sau cu formarea înseamnă, de fapt, a refuza să vedem ceea ce nu a fost certificat, deși a fost dobândit.
Din această perspectivă, problema nu este doar că anumite persoane au puțină școală, ci și că societatea noastră are o competență redusă de a recunoaște valoarea umană și profesională atunci când aceasta nu vine în forme familiare și legitime social. Piața muncii și multe structuri instituționale continuă să privilegieze semnele vizibile ale pregătirii și să subevalueze capacitățile construite în contexte informale, discontinue sau precare. În loc să pună întrebarea corectă — ce există deja și pe ce se poate construi — ele pornesc de prea multe ori de la întrebarea greșită: ce lipsește și de ce această lipsă ar trebui să fie suficientă pentru a închide discuția. Tocmai aici începe excluderea de fond: nu în lipsa resursei, ci în incapacitatea mediului de a o citi.
Cercetarea internațională confirmă această problemă dintr-un unghi mai larg. OECD arată că participarea la formare este cea mai scăzută tocmai în rândul adulților care au cea mai mare nevoie de formare, inclusiv în rândul celor cu nivel scăzut de competențe, iar una dintre explicații este că sistemele de învățare și actorii relevanți nu reușesc suficient să transforme nevoia în acces real, motivație și relevanță percepută. Cedefop merge în aceeași direcție și arată că adulții cu competențe scăzute formează un segment vulnerabil, caracterizat prin câștiguri mai mici, participare mai slabă la învățare și o probabilitate mai mare de a rămâne în afara oportunităților de dezvoltare, tocmai pentru că traseele disponibile nu sunt suficient de flexibile și de bine calibrate pe punctele lor reale de plecare.
De aici rezultă o concluzie care ar trebui să dea de gândit oricărui cititor de bună-credință: atunci când privim un adult exclusiv prin lipsa de educație, nu facem doar o greșeală de percepție, ci o greșeală de investiție. Refuzăm să vedem materialul uman din care s-ar putea construi stabilitate, progres, competențe de bază consolidate și, în multe cazuri, chiar o inserție profesională mai bună decât am fi anticipat inițial. Nu orice persoană va parcurge un traseu spectaculos, nu orice efort va produce rezultate imediate și nu orice resursă latentă va deveni rapid performanță; dar aceasta nu justifică orbirea față de ceea ce există deja. Din contră, tocmai aici se vede diferența dintre o abordare rigidă și una inteligentă: prima caută doar ceea ce este deja complet format, a doua este capabilă să recunoască valoarea parțială, neformalizată și dezvoltabilă.
În mod firesc, recunoașterea acestor resurse nu trebuie să conducă nici la sentimentalism, nici la standarde coborâte artificial. Nu despre asta este vorba. O abordare incluzivă și nediscriminatorie nu ne cere să pretindem că orice lipsă dispare dacă vorbim frumos despre oameni și nici să înlocuim exigența cu indulgența. Ne cere, însă, un lucru elementar și foarte serios: să nu tratăm lipsa validării formale ca dovadă suficientă a lipsei de valoare. Există competențe care nu apar în diplomă, dar care susțin munca, viața și capacitatea de a progresa. Iar dacă nu suntem în stare să le vedem, problema nu este doar a persoanei pe care o evaluăm, ci și a standardului nostru de înțelegere.
În cele din urmă, orice politică de incluziune, orice proiect care vorbește despre șanse reale și orice actor care pretinde că investește în oameni trebuie
să răspundă onest la o întrebare
incomodă: suntem interesați doar de oamenii care arată deja bine în grilele noastre
sau suntem în stare să recunoaștem și resursele mai puțin vizibile, din care se
poate construi progres? Dacă răspunsul sincer este primul, atunci nu
vorbim despre incluziune, ci doar despre selecție convenabilă. Dacă răspunsul este al doilea, atunci trebuie să acceptăm că primul pas nu este verdictul, ci
lectura corectă a resurselor reale.
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ