În relație cu adulții care au un nivel redus de educație, una dintre cele mai frecvente erori nu este neapărat refuzul explicit, ci interpretarea superficială a comportamentului. O persoană care răspunde scurt, ezită, evită contactul, nu formulează clar ce își dorește sau pare reticentă într-o discuție despre muncă, învățare sau participare la un program este adesea evaluată foarte repede: nu este interesată, nu este pregătită, nu este suficient de serioasă, nu poate fi sprijinită eficient. Acest tip de lectură rapidă este comod, dar este profund inadecvat și, în multe situații, nedrept.
O abordare incluzivă și nediscriminatorie presupune, înainte de toate, să nu transformăm o reacție de moment într-un verdict despre persoană. Faptul că un adult intră greu într-o conversație, nu răspunde fluent sau nu își asumă imediat un angajament nu spune, în sine, că nu dorește să progreseze și nici că nu ar putea beneficia de sprijin. Spune, cel mult, că în acel moment relația cu situația respectivă este una dificilă. Iar această dificultate poate avea explicații multiple, pe care un profesionist responsabil nu are dreptul să le ignore.
În cazul adulților cu vulnerabilitate educațională, reținerea, ezitarea sau tendința de retragere apar frecvent pe fondul unei istorii de experiențe negative în raport cu școala, cu autoritatea, cu evaluarea sau cu instituțiile în general. Pentru o persoană care a trăit repetat sentimentul de inadecvare, expunerea într-un context nou poate activa nu doar emoție firească, ci și teamă de a nu fi din nou judecată, corectată, pusă în inferioritate sau invalidată. În acest context, comportamentul rezervat nu este un indicator suficient pentru a concluziona că persoana nu are motivație, ci poate fi un semn că ea nu se simte încă în siguranță.
Această distincție este importantă nu doar din rațiuni de corectitudine umană, ci și din rațiuni de eficiență. Dacă un actor relevant — fie că vorbim despre o persoană din mediul comunitar, despre cineva care informează, recrutează sau orientează — pornește de la interpretări grăbite, va reacționa la rândul său greșit: va simplifica explicația, va reduce contactul, va abandona prea repede dialogul sau va transmite, chiar involuntar, că persoana „nu este potrivită”. În acel moment, ceea ce s-ar fi putut transforma într-un traseu de sprijin devine încă o experiență de respingere.
Literatura de specialitate susține această perspectivă. Analizele OECD privind participarea adulților cu nivel scăzut de competențe arată că aceștia intră mai rar în procese de învățare nu doar din cauza barierelor materiale sau de timp, ci și din cauza unei relații fragile cu propria capacitate de a reuși într-un astfel de context. Cu alte cuvinte, participarea este influențată și de felul în care persoana anticipează experiența: dacă se așteaptă la claritate, sprijin și utilitate sau, dimpotrivă, la expunere și eșec.
În aceeași direcție, cercetările CEDEFOP arată că participarea la învățare este strâns legată de identitatea socială și profesională a adultului și de modul în care acesta se raportează la sine ca persoană capabilă sau incapabilă să intre într-un nou traseu de dezvoltare. Acolo unde persoana poartă deja convingerea că „nu este pentru ea”, fiecare interacțiune contează foarte mult, pentru că poate consolida sau poate slăbi această autoexcludere.
Din acest motiv, o interpretare responsabilă a comportamentului trebuie să facă loc unor întrebări mai bune. Nu „de ce nu răspunde cum trebuie?”, ci „ce anume face această situație dificilă pentru el sau pentru ea?”. Nu „de ce nu se implică imediat?”, ci „ce fel de experiențe anterioare ar putea explica această reținere?”. Nu „de ce pare atât de rezervat?”, ci „cum putem construi un context în care persoana să nu se simtă evaluată înainte de a fi înțeleasă?”
Această schimbare de întrebare produce și o schimbare de practică. Înseamnă mai puțină grabă în evaluare, mai multă claritate în explicații, mai puțin limbaj tehnic, mai multă atenție la ritmul de răspuns al persoanei și, mai ales, evitarea tonului superior, a formulărilor care infantilizează sau a reacțiilor care fac persoana să simtă că este deja „în deficit” înainte de a începe efectiv orice formă de sprijin. Nediscriminarea nu înseamnă doar absența jignirii directe; înseamnă și absența acelor micro-interacțiuni prin care omul este făcut să simtă că nu aparține spațiului în care a intrat.
Este important de precizat că o astfel de abordare nu înseamnă eliminarea responsabilității individuale și nici suspendarea oricărei exigențe. Nu înseamnă că orice reacție trebuie justificată și nici că orice dificultate trebuie tratată sentimental. Înseamnă însă că, înainte de a cere deschidere, disponibilitate și asumare, trebuie să existe condiții minime de relaționare corectă. În lipsa lor, nu evaluăm motivația reală a persoanei, ci doar capacitatea ei de a suporta încă o situație percepută ca amenințătoare.
În practică, foarte multe trasee de sprijin eșuează nu pentru că persoana nu are resurse, ci pentru că întâlnirea inițială cu oportunitatea este construită într-un mod prea rigid, prea grăbit sau prea puțin atent la vulnerabilitatea specifică a adultului aflat în față. De aceea, primul gest profesionist nu este acela de a clasifica rapid reacția, ci de a o înțelege în context. A interpreta corect nu este un act de indulgență; este o condiție elementară pentru orice intervenție care pretinde că este incluzivă.
În raport cu adulții care au un nivel redus de educație, excluderea nu se produce doar atunci când o ușă se închide explicit. Se produce și atunci când
persoana este citită greșit, când rezerva este
confundată cu lipsa de voință și când apărarea este confundată cu refuzul definitiv. Dacă vrem, într-adevăr, să vorbim serios despre egalitate de șanse, atunci trebuie să acceptăm că și felul în care interpretăm oamenii face parte din problema accesului real la oportunități.
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ