În multe organizații și în multe comunități funcționează, explicit sau implicit, aceeași logică: sunt sprijiniți mai ușor cei care dovedesc deja că pot performa. Sunt considerați „buni de investit” cei care au o bază stabilă, un limbaj adecvat, o minimă încredere în sine, o disciplină deja citibilă, o formă de prezentare care nu creează disconfort și, ideal, o dovadă anterioară că se pot adapta. Ceilalți rămân în zona incertă: prea fragili, prea greu de mobilizat, prea puțin promițători, prea costisitori în raport cu rezultatul. Este o logică familiară, eficientistă la suprafață și profund problematică în fond, pentru că mută ideea de șansă exact în direcția greșită: o oferă cu precădere celor care pornesc deja dintr-o poziție mai bună.
Aici intervine tema esențială a formării de bază. Formarea de bază nu este o soluție marginală, nici o activitate de umplutură pentru cei care „nu sunt pregătiți pentru mai mult”, ci una dintre cele mai serioase forme de investiție în progres real. Ea intervine exact acolo unde decalajele devin decisive: în alfabetizare funcțională, în exprimare, în înțelegerea cerințelor simple, în relația cu regulile, în construirea unei minime autonomii de învățare, în exercițiul participării și în formarea unor deprinderi fără de care orice calificare ulterioară riscă să rămână fragilă sau să nu înceapă niciodată. A trata aceste intervenții ca fiind „mici” înseamnă, de fapt, a nu înțelege cât de mare este distanța pe care o pot reduce.
De altfel, această concluzie este puternic susținută de organismele internaționale care se ocupă de educația adulților. UNESCO arată limpede că provocarea majoră a educației adulților este să ajungă la cei care au cea mai mare nevoie, iar Cedefop insistă că adulții cu competențe scăzute au nevoie de trasee incluzive, flexibile și adaptate nevoilor reale, nu de așteptarea pasivă ca ei să atingă singuri un prag minim de „prezentabilitate” înainte de a fi considerați eligibili pentru sprijin. OECD, la rândul său, arată că participarea la formare este tocmai cea mai redusă acolo unde nevoia este mai mare, ceea ce înseamnă că inegalitatea nu se corectează de la sine și că simpla existență a oportunităților nu este suficientă.
În aceste condiții, a investi în formare de bază nu este un gest opțional de bunăvoință și nici o formă de generozitate naivă. Este o decizie responsabilă din cel puțin trei motive. Mai întâi, este responsabilă social, pentru că reduce riscul ca vulnerabilitatea educațională să se transforme într-o excludere permanentă de pe piața muncii și din viața comunitară. Apoi, este responsabilă economic, pentru că nimeni nu poate pretinde adaptabilitate, stabilitate și funcționalitate profesională în lipsa unor competențe fundamentale pe care persoana nu a avut niciodată șansa reală să le consolideze. În fine, este responsabilă etic, pentru că o societate care vorbește despre egalitate de șanse, dar investește aproape exclusiv în cei deja validați, nu face decât să administreze inegalitatea într-o formă mai prezentabilă.
Adevărul este că multe dintre standardele pe care le considerăm firești la intrare în muncă sau în formare sunt, pentru unii adulți, rezultatul unor oportunități pe care ei nu le-au avut. Când cerem de la început claritate în exprimare, ritm bun de înțelegere, autonomie în sarcini, relație confortabilă cu scrisul și cititul, disponibilitate imediată pentru învățare și încredere în sine, cerem adesea efectele unui parcurs favorabil, nu punctul de pornire al unui traseu de recuperare și dezvoltare. Din acest motiv, așteptarea de a primi oameni „gata” înainte de a investi în ei este, în multe cazuri, o formă de comoditate instituțională, nu un criteriu legitim de responsabilitate.
Sigur că nu orice intervenție produce efecte spectaculoase și nu orice persoană va răspunde la fel. Dar aceasta nu este o obiecție serioasă împotriva formării de bază. Nici investițiile în cei deja avantajați nu garantează automat rezultate perfecte și, totuși, nimeni nu pune sub semnul întrebării legitimitatea lor. De ce ar trebui, atunci, ca doar intervențiile orientate spre cei aflați într-o poziție mai fragilă să fie obligate să se justifice permanent? Tocmai aici se vede asimetria de fond: performanța este considerată demnă de sprijin fără explicații suplimentare, în timp ce progresul trebuie mereu să-și dovedească rentabilitatea morală și practică.
O perspectivă matură și echitabilă funcționează altfel. Ea înțelege că nu există incluziune reală fără investiție în punctele de plecare fragile și că formarea de bază nu este un „premiu de consolare”, ci infrastructura minimă a unei participări mai bune la muncă, la învățare și la viața socială. În lipsa ei, discursul despre șanse reale rămâne gol; cu ea, chiar și acolo unde progresul este lent, se creează o platformă pe care ceva durabil poate fi construit.
De aceea, întrebarea corectă nu este dacă merită să investim în oameni care nu pornesc de sus, ci cât de mult ne costă, ca societate și ca piață a muncii, să refuzăm această investiție. Costul nu se vede doar în indicatori, ci și în vieți care rămân blocate, în comunități care își normalizează marginalizarea și în organizații care se plâng că nu găsesc oameni „potriviți”, fără să accepte că potrivirea, în multe situații, se construiește. Acolo unde există resursă umană, dar nu există bază suficientă, formarea de bază este exact instrumentul care face diferența dintre excluderea repetată și posibilitatea unui progres real.
În definitiv, o comunitate, un angajator sau un proiect care
decide să investească și în cei care nu au încă performanța deja formată nu face un gest de indulgență. Face un gest de luciditate și de responsabilitate. Pentru că șansele reale nu înseamnă să-i selectezi doar pe cei pregătiți, ci să creezi condițiile în care și cei porniți de mai jos pot urca.
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ