În spațiul public, atunci când vorbim despre
oameni care reușesc să își schimbe viața, folosim adesea cuvinte precum
„voință”, „disciplină”, „seriozitate” sau „ambiție”. În oglindă, atunci când
cineva abandonează un proces de formare, întârzie frecvent, nu își îndeplinește
anumite sarcini sau pare să se retragă dintr-un parcurs de dezvoltare,
explicațiile tind să fie la fel de rapide: nu și-a dorit suficient, nu s-a
implicat, nu a fost responsabil.
Realitatea este însă mai complexă. Între
succes și abandon nu se află întotdeauna diferențe de caracter sau de
motivație. De multe ori, diferența este dată de existența sau absența unor
competențe invizibile, care rareori sunt recunoscute ca atare: capacitatea de
a-ți organiza acțiunile, de a-ți gestiona timpul și resursele, de a stabili
obiective realiste, de a reveni după un eșec și de a continua chiar și atunci
când progresul este lent.
Aceste competențe poartă diferite denumiri în
literatura de specialitate – autoreglare, funcții executive, autoconducere,
autoeficacitate – însă toate descriu, în esență, abilitatea unei persoane de
a-și orienta comportamentul către un scop și de a rămâne în proces suficient de
mult încât acel scop să devină posibil.
Pentru adulții fără sau cu nivel scăzut de
educație, această discuție este cu atât mai importantă cu cât viața lor a fost
adesea marcată de contexte în care planificarea pe termen lung a fost dificilă.
Sărăcia, instabilitatea profesională, responsabilitățile familiale asumate în
lipsa unor rețele de sprijin, experiențele repetate de eșec sau lipsa unor
oportunități reale pot transforma supraviețuirea de la o zi la alta într-o
prioritate permanentă. În astfel de condiții, nu este surprinzător că dezvoltarea
unor deprinderi precum stabilirea obiectivelor sau monitorizarea progresului
poate fi afectată.
A înțelege acest lucru nu înseamnă a diminua responsabilitatea individuală și nici a presupune că oamenii nu au capacitatea de a se organiza sau de a persevera. Înseamnă a recunoaște că aceste competențe nu apar în mod automat și că ele pot fi dezvoltate atunci când există contexte care le susțin.
Autoconducerea nu este o trăsătură cu care ne naștem
Una dintre cele mai răspândite idei este
aceea că unii oameni sunt, pur și simplu, organizați și perseverenți, în timp
ce alții nu vor reuși niciodată să fie astfel. Cercetările din psihologie
sugerează însă o perspectivă diferită.
Capacitatea de a amâna recompensele imediate
în favoarea unor beneficii viitoare, de a respecta o rutină, de a reveni asupra
unei sarcini dificile sau de a continua după o greșeală se dezvoltă în timp și
este influențată de experiențele de viață. O persoană care a trăit mult timp în
contexte imprevizibile poate învăța să se concentreze pe rezolvarea problemelor
imediate, deoarece aceasta a fost strategia care i-a asigurat supraviețuirea.
În schimb, planificarea pe termen lung poate părea abstractă sau lipsită de
sens atunci când prezentul este dominat de incertitudine.
În același timp, experiențele repetate de
succes, chiar și de dimensiuni reduse, contribuie la consolidarea sentimentului
că efortul produce rezultate. Psihologul Albert Bandura a descris acest fenomen
prin conceptul de autoeficacitate: credința că poți influența rezultatele prin
propriile acțiuni. Atunci când oamenii experimentează progresul, chiar gradual,
sunt mai dispuși să își stabilească obiective și să persevereze.
Din acest motiv, abordările bazate exclusiv pe presiune, critică sau apeluri moralizatoare sunt rareori eficiente. A spune unei persoane că trebuie „să fie mai responsabilă” nu îi oferă automat instrumentele necesare pentru a-și organiza comportamentele. În schimb, stabilirea unor obiective accesibile, împărțirea sarcinilor în pași clari și recunoașterea progresului contribuie la dezvoltarea acestor competențe într-un mod realist și sustenabil.
Perseverența are nevoie de sprijin, nu doar de voință
În discursul public există o fascinație
pentru poveștile individuale de succes construite exclusiv în jurul ideii de
voință. Admirăm oamenii care „nu au renunțat niciodată”, dar vorbim mult mai
puțin despre condițiile care au făcut posibilă perseverența lor.
Pentru adulții aflați în vulnerabilitate
educațională, menținerea participării într-un program de formare sau într-un
loc de muncă presupune adesea gestionarea simultană a unor provocări multiple:
responsabilități familiale, dificultăți financiare, probleme de sănătate, lipsa
transportului, experiențe anterioare de discriminare sau teama de a nu face
față.
În astfel de situații, abandonul nu trebuie
interpretat automat ca lipsă de interes. Uneori, el reflectă acumularea unor
bariere care depășesc resursele disponibile ale persoanei în acel moment.
Tocmai de aceea, intervențiile eficiente nu urmăresc doar transmiterea unor
informații, ci și construirea unor mecanisme de sprijin care să faciliteze
continuitatea.
În cadrul proiectului Școala de Meseriași,
această perspectivă se regăsește în abordarea graduală a dezvoltării
competențelor și în adaptarea intervențiilor la nivelul și nevoile reale ale
participanților. Autonomia nu este înțeleasă ca independență absolută sau ca
absență a sprijinului, ci ca dezvoltare progresivă a capacității de a lua
decizii, de a-ți organiza acțiunile și de a cere ajutor atunci când ai nevoie
de el.
Poate că una dintre cele mai importante
schimbări de perspectivă este aceasta: responsabilitatea nu înseamnă să
reușești singur, indiferent de context. Înseamnă să îți dezvolți treptat
capacitatea de a acționa în direcția obiectivelor tale, folosind resursele
disponibile și acceptând că progresul nu este întotdeauna liniar.
Pentru adulții fără sau cu nivel scăzut de
educație, a învăța să își stabilească obiective realiste, să își organizeze mai
bine timpul, să revină după dificultăți și să își recunoască propriile reușite
poate reprezenta mai mult decât o competență generală. Poate fi începutul unei
relații diferite cu propriul viitor.
În fond, autonomia nu înseamnă perfecțiune și
nici autosuficiență. Înseamnă posibilitatea de a spune: „Nu îmi este ușor, dar
pot face următorul pas.” Iar pentru foarte mulți oameni, exact acest pas este
cel care transformă vulnerabilitatea într-o șansă reală de dezvoltare.
Investim în oameni. Construim viitorul, ÎMPREUNĂ