A continua să înveți nu înseamnă să nu întâmpini dificultăți, ci să existe posibilitatea de a reveni, de a cere sprijin și de a merge mai departe
„Dacă își dorește suficient, va continua.”
Este o explicație tentantă atunci când vorbim despre participarea adulților la formare. Pune rezultatul într-o ecuație aparent simplă: există oportunitatea, persoana este motivată, participă și finalizează. Dacă se retrage, presupunem că motivația nu a fost suficientă.
Viața adultului și procesele de învățare sunt însă mai complicate.
O persoană poate dori sincer să continue și, totuși, să întâmpine o perioadă dificilă. Poate lipsi de la câteva activități, poate rămâne în urmă, poate avea dificultăți în înțelegerea unei teme, poate trece printr-o schimbare profesională sau personală ori poate începe să creadă că ceilalți progresează mai repede și că nu va reuși să recupereze.
În asemenea momente, reziliența individuală contează. Dar contează și ceea ce se întâmplă în jurul persoanei.
Este contactată după o absență sau pur și simplu dispare treptat din proces? Poate spune că nu a înțeles fără să se simtă judecată? Există cineva căruia îi poate cere o clarificare? Dacă a întrerupt pentru o perioadă, știe dacă și cum poate reveni? Primește doar informații administrative sau există și orientare atunci când traseul devine dificil?
De aceea, reziliența nu trebuie transformată într-o nouă formă de responsabilizare exclusivă a individului.
Nu este doar capacitatea omului de a rezista. Este și capacitatea unui context de a nu transforma prima dificultate într-o ieșire definitivă.
Continuitatea se construiește și după prima dificultate
În educația adulților, multe dintre barierele care afectează participarea sunt cunoscute: programul de muncă, responsabilitățile familiale, transportul, dificultatea de a înțelege anumite informații sau reținerea de a solicita ajutor. Dar accesul la formare și prezența la primele activități nu înseamnă automat că traseul de învățare va continua fără dificultăți.
Odată intrată în procesul de formare, persoana poate întâmpina alte momente sensibile. Poate apărea prima absență, apoi încă una. Participantul poate constata că anumite sarcini sunt mai dificile decât anticipase, poate avea nevoie de mai mult timp pentru a înțelege sau exersa, poate începe să vorbească mai puțin în grup ori să evite activitățile în care nu se simte sigur. Uneori poate ajunge la concluzia că a rămas prea mult în urmă pentru a mai putea recupera.
Tocmai aici devine importantă diferența dintre simpla participare și susținerea continuității.
Un proces de formare care urmărește continuitatea nu așteaptă neapărat momentul în care persoana anunță explicit că renunță. Este atent și la semnalele de distanțare care pot apărea înaintea abandonului.
Aceasta nu înseamnă control excesiv și nici transformarea fiecărei absențe într-o problemă. Înseamnă să existe suficientă relație, comunicare și monitorizare pentru ca schimbarea participării să poată fi observată înainte ca legătura cu procesul de învățare să dispară complet.
Uneori, un mesaj simplu – „Am observat că nu ai reușit să ajungi. Este ceva ce trebuie să știm? Hai să vedem ce ai pierdut și cum poți continua.” – poate păstra deschisă o ușă pe care participantul era pe punctul de a o considera închisă.
Diferența o face și modul în care este inițiată această discuție. Același contact poate fi perceput ca verificare și culpabilizare sau, dimpotrivă, ca o posibilitate de reconectare cu procesul de învățare.
Continuitatea nu înseamnă absența dificultăților. Înseamnă ca apariția unei dificultăți să nu conducă automat la ieșirea din proces.
„Am rămas în urmă” nu trebuie să însemne „nu mai pot continua”
În orice proces de învățare există momente în care ritmul persoanei și ritmul programului nu se suprapun perfect.
Pentru un adult cu o istorie educațională stabilă, o dificultate punctuală poate fi interpretată simplu: „Nu am înțeles încă această parte.”
Pentru cineva care a părăsit devreme școala, care nu a mai participat de mult timp la activități educaționale sau care a acumulat experiențe de eșec, aceeași situație poate reactiva o concluzie mult mai largă: „Nu sunt făcut pentru asta.” „Nu mai pot recupera.” „Ceilalți se descurcă, eu nu.” „Mai bine renunț înainte să se vadă că nu știu.”
În acest punct, dificultatea nu mai este doar una legată de conținutul care trebuie învățat. Ea începe să influențeze felul în care persoana își interpretează propria capacitate de a continua.
Contextul de învățare poate amplifica sau poate reduce acest efect.
Dacă fiecare greșeală este tratată ca dovadă a lipsei de capacitate, persoana învață să evite expunerea. Dacă întrebările sunt primite cu iritare, va întreba mai puțin. Dacă ritmul grupului este prezentat drept singurul ritm acceptabil, cel care are nevoie de mai mult timp poate ajunge să considere că nu își mai are locul acolo. Dacă absența produce imediat etichetarea drept „dezinteres”, revenirea devine mai dificilă.
În schimb, un mediu în care este firesc să spui „nu am înțeles”, „am rămas în urmă”, „mai arată-mi o dată” sau „am lipsit, ce trebuie să recuperez?” transformă dificultatea dintr-un verdict într-o situație care poate fi gestionată.
Aceasta este una dintre formele concrete prin care se construiește reziliența în procesul de învățare.
Nu prin promisiunea că totul va fi ușor, ci prin experiența repetată că o dificultate poate fi întâmpinată, înțeleasă și depășită fără ca persoana să fie exclusă sau să se excludă singură din proces.
Reziliența nu trebuie confundată cu obligația de a te descurca singur
În limbajul curent, persoana rezilientă este adesea imaginată ca fiind cea care „se descurcă”, „nu se lasă”, „merge înainte orice ar fi”.
Există însă un risc în această interpretare. Dacă reziliența devine sinonimă cu obligația de a depăși individual orice obstacol, ajungem să considerăm sprijinul un semn de slăbiciune și să ignorăm rolul mediului în care se produce învățarea.
Un adult care întreabă nu este mai puțin autonom decât unul care tace. Un participant care solicită o nouă demonstrație nu este mai puțin capabil decât unul care înțelege de la prima explicație. O persoană care revine după o întrerupere nu este mai puțin serioasă doar pentru că traseul său nu a fost perfect liniar.
Dimpotrivă, capacitatea de a identifica o dificultate și de a utiliza resursele disponibile pentru a o depăși poate fi ea însăși o formă de autonomie.
În acest sens, reziliența nu înseamnă absența sprijinului. Înseamnă, printre altele, și capacitatea de a folosi sprijinul pentru a putea continua ulterior cu mai multă autonomie.
Irlanda: de la responsabilitatea persoanei la un sistem care facilitează continuitatea
Un exemplu european relevant este strategia irlandeză Adult Literacy for Life, construită pe patru direcții complementare: Understand, Access, Expand, Empower.
Abordarea este importantă deoarece alfabetizarea și dezvoltarea competențelor adulților nu sunt tratate exclusiv ca probleme ale persoanei care „trebuie să se întoarcă la școală”. Strategia urmărește construirea unui ecosistem mai larg de sprijin: servicii locale proactive, acces mai simplu la oportunități, conținut accesibil, sprijin pentru utilizarea tehnologiei, trasee centrate pe persoană, inițiative comunitare și coordonare între actorii implicați.
Mesajul implicit este important: adultului i se cere implicare, dar și sistemului i se cere să construiască un traseu în care implicarea să poată produce rezultate.
Această perspectivă este relevantă pentru orice discuție despre reziliență.
Dacă un adult trebuie să identifice singur problema, să găsească singur serviciul potrivit, să înțeleagă singur procedura, să depășească singur fiecare dificultate și să găsească singur drumul înapoi după fiecare întrerupere, ceea ce numim „reziliență” riscă să devină, de fapt, capacitatea persoanei de a compensa permanent un sistem dificil.
Un context incluziv nu elimină efortul individual. Îl face productiv.
Relația de sprijin este diferită de simpla transmitere a informației
Există o diferență între a spune unei persoane ce trebuie să facă și a exista un punct clar la care aceasta poate reveni atunci când traseul se complică.
Pentru adulții aflați la distanță de educație, această diferență poate conta foarte mult.
O persoană de contact cunoscută, consilierea, monitorizarea participării, clarificarea etapelor și posibilitatea unei discuții atunci când apare o dificultate sunt mecanisme aparent simple. Împreună, ele creează însă continuitate. În funcție de nevoile participantului, sprijinul poate lua forme diferite: explicații suplimentare din partea formatorului, feedback individual, orientare din partea consilierului sau intervenții complementare pentru depășirea unor blocaje de învățare. Important este ca adultul să nu fie lăsat să transforme singur fiecare dificultate într-o concluzie despre propria capacitate.
Acest lucru nu presupune ca participantul să fie urmărit permanent sau ca cineva să îi rezolve toate problemele.
Înseamnă că relația de sprijin nu dispare în momentul în care informația a fost transmisă sau în ziua în care persoana a intrat în sala de curs.
Într-un proces bine construit, adultul știe: „Dacă nu înțeleg ce urmează, știu pe cine întreb.” „Dacă am o problemă, pot să spun.” „Dacă am lipsit, pot afla ce trebuie să recuperez.” „Dacă întâmpin o dificultate, nu trebuie să dispar din proces pentru a evita să o explic.”
Aceste certitudini pot părea mici din perspectiva organizației. Pentru participant, ele pot face diferența dintre o dificultate temporară și decizia de a renunța.
Uneori continuitatea se construiește din obiective suficient de mici pentru a putea vedea progresul
Un adult care revine la învățare după o perioadă lungă poate privi obiectivul final ca pe ceva foarte îndepărtat. Să finalizeze un curs, să utilizeze mai bine tehnologia, să citească mai ușor, să dobândească o competență nouă sau să își îmbunătățească situația profesională sunt obiective importante, dar rezultatul lor nu apare după prima zi de formare.
Între început și rezultat există multe progrese mai mici.
Astăzi persoana completează singură un câmp pe care ieri îl evita. Reușește să citească o instrucțiune cu mai puțin ajutor. Execută o operațiune după două explicații în loc de patru. Își amintește o etapă fără să se uite la coleg. Pune pentru prima dată o întrebare atunci când nu înțelege. Revine la curs după o absență în loc să considere că a rămas definitiv în urmă.
Niciunul dintre aceste rezultate nu reprezintă singur obiectivul final al formării. Împreună, însă, construiesc ceva esențial: dovada personală că progresul este posibil.
Pentru un adult care a acumulat anterior experiențe educaționale negative, această dovadă poate conta mai mult decât încurajările generale. „Poți să reușești” este un mesaj important. Dar „uite ce poți face acum și nu puteai face acum două săptămâni” transformă încurajarea într-o experiență concretă.
De aceea, obiectivele realiste, feedbackul și recunoașterea progresului nu trebuie privite ca forme de reducere a exigenței. Standardul final poate rămâne același. Ceea ce se schimbă este felul în care drumul către el devine vizibil și gestionabil.
Pentru formator, consilier sau orice profesionist care însoțește procesul, aceasta presupune și capacitatea de a face progresul observabil. Nu doar să corecteze ceea ce lipsește, ci să arate ce s-a consolidat. Nu doar să spună ce mai trebuie făcut, ci și ce etapă a fost deja depășită.
Uneori continuitatea nu este alimentată de imaginea îndepărtată a rezultatului final, ci de certitudinea că următorul pas este posibil.
Comunitatea poate deveni parte din reziliența persoanei
Reziliența nu se construiește exclusiv în sala de curs.
Uneori, angajatorul face posibilă participarea prin faptul că înțelege valoarea formării și nu transformă fiecare oră dedicată învățării într-un conflict cu responsabilitățile profesionale. Alteori, familia preia temporar o responsabilitate sau încurajează persoana într-un moment în care aceasta se îndoiește că merită să continue.
Un serviciu social poate menține legătura cu persoana. Un ONG o poate încuraja să revină. Un coleg îi poate explica ce s-a întâmplat cât timp a lipsit. Un formator îi poate oferi posibilitatea de a relua o sarcină. Un consilier o poate ajuta să nu transforme o dificultate punctuală într-o concluzie despre propria valoare sau capacitate.
Niciunul dintre acești actori nu poate învăța în locul participantului.
Dar fiecare poate contribui la contextul în care participantul decide dacă mai încearcă o dată.
Aici apare dimensiunea comunitară a rezilienței: capacitatea unei comunități de a nu pierde imediat oamenii atunci când traseul lor nu este perfect liniar.
Pentru adulții cu nivel redus de educație, acest lucru este cu atât mai important cu cât revenirea la învățare poate presupune deja depășirea unor bariere de încredere, a unor experiențe educaționale dificile și, uneori, a convingerii că oportunitățile de formare sunt destinate „altor oameni”.
Sprijinul nu trebuie să creeze dependență
A susține continuitatea nu înseamnă a elimina responsabilitatea participantului.
Adultul trebuie să participe, să exerseze, să respecte regulile și să își asume propriul proces de dezvoltare. Formatorul, consilierul, angajatorul sau familia nu pot produce competența în locul lui.
Sprijinul eficient are un alt rol: împiedică o dificultate care poate fi depășită să devină inutil o cauză de abandon.
Dacă persoana nu a înțeles, îi oferim o cale de clarificare, nu realizăm permanent sarcina în locul ei. Dacă a lipsit, îi explicăm ce trebuie recuperat, nu anulăm cerințele. Dacă întâmpină o barieră, analizăm dacă aceasta poate fi redusă fără să eliminăm obiectivul de învățare.
În acest sens, sprijinul și autonomia nu sunt opuse.
Un sprijin bine construit urmărește tocmai ca persoana să poată face treptat mai mult singură: să identifice când nu înțelege, să solicite o clarificare, să își organizeze activitatea, să recupereze după o absență, să accepte feedbackul și să încerce din nou.
Reziliența se dezvoltă în această relație dintre sprijin, responsabilitate și autonomie.
Politicile europene vorbesc despre trasee, nu doar despre cursuri
Aceeași schimbare de perspectivă se regăsește în abordarea europeană Upskilling Pathways – New Opportunities for Adults. Modelul nu se limitează la furnizarea unei activități de formare, ci leagă evaluarea competențelor existente de o ofertă de învățare adaptată și de validarea sau recunoașterea competențelor dobândite. Orientarea, informarea activă și măsurile de sprijin completează acest traseu.
Perspectiva este importantă deoarece mută atenția de la existența serviciului către parcursul persoanei.
Nu ne mai întrebăm doar: „A existat cursul?”
Ne întrebăm și: „A putut persoana să parcurgă traseul, să își dezvolte competențele și să transforme participarea într-un rezultat pe care îl poate utiliza mai departe?”
Pentru adulții cu nivel redus de educație, diferența este fundamentală. Un program poate fi bine construit și, totuși, efectul său să fie limitat dacă legătura cu persoana se rupe la prima dificultate.
De aceea, continuitatea trebuie gândită ca parte a intervenției, nu doar ca rezultat al voinței individuale.
Reziliența poate însemna și să te oprești, apoi să revii
Există tendința de a descrie persoana rezilientă ca pe cineva care nu renunță niciodată, merge înainte indiferent de obstacole și depășește totul prin voință.
În viața reală, reziliența este adesea mai puțin spectaculoasă.
Poate însemna să spui că nu ai înțeles.
Să accepți o explicație nouă.
Să revii după o absență.
Să încerci încă o dată o operațiune pe care ai greșit-o.
Să recunoști că ai nevoie de sprijin.
Să continui după o perioadă în care ai crezut că nu mai poți.
Să nu transformi un pas înapoi într-o concluzie definitivă despre tine.
Pentru adulții care au avut puține experiențe educaționale pozitive, fiecare dintre aceste gesturi poate reprezenta o schimbare importantă.
În proiectul Școala de Meseriași, evaluarea inițială, consilierea, formarea și relația cu participanții fac parte dintr-un traseu care urmărește dezvoltarea competențelor și creșterea autonomiei. Scopul nu este doar ca omul să intre într-o activitate, ci ca oportunitatea să poată produce dezvoltare reală și să contribuie la capacitatea sa de a participa mai activ la viața profesională și socială.
Pentru aceasta avem nevoie de două lucruri în același timp: responsabilitatea persoanei de a continua și responsabilitatea contextului de a nu transforma obstacolele care pot fi depășite în motive inutile de excludere.
Reziliența nu este doar întrebarea:
„Cât de mult poate rezista omul?”
Poate că întrebarea mai utilă este:
„Ce construim în jurul lui pentru ca, atunci când întâmpină o dificultate, să existe încă un drum înainte?”
O oportunitate poate începe cu o informație transmisă la momentul potrivit.
Dacă ai între 18 și 64 de ani și ai maximum 8 clase finalizate sau ai început, dar nu ai finalizat liceul ori școala profesională, află cum poți beneficia de activitățile proiectului Școala de Meseriași.
Iar dacă această descriere nu ți se potrivește, dar cunoști pe cineva pentru care proiectul poate reprezenta o șansă reală de a învăța, de a-și dezvolta competențele și de a-și îmbunătăți perspectivele profesionale, transmite-i informația și încurajează-l să facă primul pas.
Vrei să afli dacă poți participa?
📩 Scrie
echipei Școala de Meseriași la scoalademeseriasi.adds@gmail.com
📝 sau completează formularul de înscriere
Investim în oameni. Construim
viitorul, ÎMPREUNĂ